CITATE PLINE DE POVEȚE ALE LUI ION CREANGĂ!

Pe lângă un povestitor genial, un dascăl cu chemare şi un prieten de nădejde, Ion Creangă a populat universul literaturii universale cu inegalabilele sale personaje, a rămas cunoscut ca un scriitor genial, prieten de nădejde, dar şi un pedagog de excepţie.

CUVINTELE SALE SUNT DEMNE DE TOATĂ APRECIEREA, AȘA CĂ HAIDEȚI SĂ CITIM CÂTEVA DINTRE CITATELE SALE!
„Românului i-e greu până se apucă de treabă, că de lăsat îndată se lasă.”

Loading...

„Ştiu că sunt prost. Dar când mă uit în jur, prind curaj.”

„Şi eu eram vesel ca vremea cea mai bună şi şturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburea sa.”

„Şi când învăţam eu la şcoală, mama învăţa cu mine acasă şi citea acum la ceaslov, la psaltire şi Alexandria mai bine decât mine, şi se bucura grozav când vedea că mă trag la carte.”

„Dacă toată lumea ar învăţa carte, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele.”

„Slavă Domnului c-am primit veşti de la tine! Eu te credeam mort si mă luam de dor cu amintirile, când eraţi în jurul meu, tu, Augură, cel blestemat, Conta şi alţii, cari acum vă fuduliţi prin căpitală, alături cu ciocoii, mânca-i-ar cânii, că sunt fiii lui Scaraoţchi, şi pe voi norocul şi binele.

De ce laşi pe Veronica să se zbuciume? Te-am aşteptat de Crăciun să vii, dar… beşteleu, feşteleu, că nu pot striga văleu, şi cuvântul s-a dus, ca fumul în sus, şi de venit n-ai mai venit… Aferim… Dar noi, adică Ienăchescu, Răceanu şi alţi muşterii pentru mâncărică şi băuturică bună, am tras un bairam de cel turcesc, cu vin grecesc de la Amira.

Apoi ne-am dus cu sania afară din oraş, si acolo pune-te din nou masă! A doua zi la fel; de-abia a treia zi ne-am zburătăcit, ca vrăbiile, fiecare pe la vatra lui. Acum stau lângă horn cu pisicele mele si mai pun rânduială în cele însemnări. Tu, te cerţi cu politicienii prin Timpul; ce-ai păţit de te-ai făcut aşa războinic?„

„Când mama nu mai putea de obosită şi se lăsa câte oleacă ziua, să se odihnească, noi, băieţii, tocmai atunci ridicam casa în slăvi. Când venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, îngheţat de frig şi plin de promoroacă, noi îl spăriam sărindu-i în spate pe întunerec.

Şi el, cât era de ostenit, ne prindea câte pe unul, ca la “baba-oarba”, ne ridica în grindă, zicând: “‘tâta mare!” şi ne săruta mereu pe fiecare. Iar după ce se aprindea opaiţul, şi tata se punea să mănânce, noi scoteam mâţele de prin ocniţe şi cotruţă şi le flocăiam şi le şmotream dinaintea lui, de le mergea colbul; şi nu puteau scăpa bietele mâţe din mâinile noastre până ce nu ne zgâriau şi ne stupeau ca pe noi.”

„Nu ştiu alţi cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care ma ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”

„Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte: şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat când îi sugeam ţâţa cea dulce şi mă alintam la sânu-i, gângurind şi uitându-mă în ochi-i cu drag! Şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat. Iar înţelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău.”

Loading...